Amintiri din copilarie 1

Numai ce-am citit povestea Cameliei despre bunica ei si m-au napadit amintirile. Bunica mea n-a fost niciodata Bunica, ci Maia. Asa i-am spus dintotdeauna, si asa ii spuneau si ceilalti din familie, desi pe ea o chema Elena. Mi-o amintesc intotdeauna vesela, mirosind a parfum de mosc si a vanilie, si a cafea proaspat rasnita. Cand lua pensia, baga toti banii in geanta si mergeam amandoua in oras sa ne facem de cap. Cumpara prajituri cu frisca si inghetata, si o multime de nimicuri costisitoare si inutile, doar ca sa-mi faca mie pe plac. Apoi mergeam in vizita la una din nenumaratele ei verisoare grecoaice cu nume ciudate – Caliope, Didina, Agata, Atena – care ne serveau cu apa rece si dulceata adusa pe farfuriute putin mai mari decat un nasture de palton. Apoi Maia ma lasa sa iau o gura din paharutul ei de visinata, si asta era un alt mic secret al nostru, si nu cred ca mi-a mai placut vreodata ceva atat de mult cat mi-a placut gustul visinatei din vizitele noaste “simandicoase”. Pentru asta suportam cele doua ore de conversatie in greceste, din care nu intelegeam mai nimic, si uneori chiar adormeam ghemuita langa Maia. Ea imi stia frustrarea, si-mi promitea adesea: “Cand ai sa cresti mare, am sa te invat si greceste, si nemteste, si frantuzeste”, caci fusese scolita in pension, la Notre-Dame, si vorbea cinci limbi straine. Numai ca Maia n-a mai apucat sa ma vada mare, iar eu n-am invatat nici greceste, nici nemteste, si nici visinata nu mai are gust atat de bun…